Spitalul, loc de vindecare

sau cum mi-am petrecut 5 zile internată în spitalul de copii Sfânta Maria din Iași

Pe la sfârșitul lunii noiembrie, am ajuns cu bebelușul meu la UPU din cadrul spitalului de copii Sfânta Maria din Iași. Suferea de bronșiolită acută, stare care fusese gestionată greșit de cei doi medici la care fusesem cu el înainte. Primul nu a auzise cu stetoscopul horcăitul din respirația lui pe care eu îl auzeam cu urechea liberă, iar al doilea, la care am mers în ziua următoare când horcăitul de agravase semnificativ, m-a trimis cu tratament acasă în loc să mă redirecționeze pe loc către UPU. Tratamentul pe care l-a primit era deasemenea incomplet. Știu asta, fiindcă mi-au confirmat-o alți doi medici ulterior.

În cele aproape 5 zile de internare am trecut printr-o miriadă de experiențe și am adunat o mulțime de observații cu privire la cum decurge viața într-un spital de copii. Nu a fost o experiență în totalitate neplăcută, însă cu toate acestea, aspectele negative ne-au marcat puternic atât pe mine cât și pe copilul meu. Vă povestesc mai jos.

România lucrului bine făcut

Spitalul Sfânta Maria a trecut recent printr-un proiect de reabilitare și modernizare. Valoarea finală a proiectului a fost de 138.824.310,00 lei, iar lucrările au fost finalizate și recepționate în mai 2023. La modul general, arată foarte bine acum, cel puțin pentru un spital de stat. Fiindcă, nu-i așa, suntem atât de obișnuiți cu imagini deplorabile din spitalele noastre (mucegai pe pereți, tencuială crăpată, mochete roase peste tot, și multe altele) încât atunci când vedem un spațiu spitalicesc în starea de curățenie în care ar trebui să se afle orice spital din lumea asta, ne mirăm și apreciem ca pe ceva extraordinar. Deci arată foarte bine, asta însă până când petreci ceva timp acolo și remarci tot felul mici detalii ce nu ar trebui să-și afle locul într-un spital abia renovat.

Cum ar fi caloriferul ruginit din baia salonului 603, sau capacul de toaletă din același loc, ce a fost rupt și “fixat” la loc cu o improvizație hilară și bineînțeles prost funcțională, constând în două cabluri de plastic tip zip. Sau sistemul de duș din baia salonului 605 care nu mai are pară ci doar furtun. Orice încercare de spălare acolo va rezulta în împroșcarea tuturor pereților cu apă ce ricoșează în toate părțile atunci când îndrepți furtunul spre tine. Bine, oricum e foarte posibil să împroști cu apă peste tot fiindcă nu există pereți despărțitori între spațiul dedicat dușului și restul camerei de toaletă, însă asta e altă poveste.

Carevasăzică, curățarea de rugină și vopsirea caloriferelor nu a mai încăput în bugetul acela de 138.824.310,00 lei. Iar pentru stricăciunile ce se întâmplă între timp, spitalul nu are buget de mentenanță. Fiindcă ipoteza că nu s-a știut, refuz s-o cred, la câți pacienți se perindă pe acolo zilnic, la câtă curățenie fac infirmierele zilnic în băile respective. Probabil se merge pe principiul “renovăm o dată și ce se mai strică între timp reparăm la următoarea renovare“, pentru care vom mai avea de așteptat cine-știe-câți zeci de ani.

Rezervele, de fapt saloane mai mici, cu doar două paturi, sunt rezerve doar cu numele, fiindcă în realitate ușile ce le separau odinioară de holul comun cu alt salon au fost eliminate complet. Acum sunt deci doar niște saloane mai mici, la fel de lipsite de intimitate ca și saloanele mari.

O altă problemă este raportul temperatură-umiditate. Temperatura este foarte mare, iar umiditatea extrem de scăzută. Ca idee, cât am stat acolo internată alături de fiul meu, am băut în fiecare zi câte 5 litri de apă, și chiar și așa mă simțeam foarte deshidratată.

În mod ironic în aceste condiții, spitalul nu deține nici un dozator de apă de la care persoanele internate să se poată aproviziona. Iar chiuvetele, de unde ai putea în mod ipotetic să-ți umpli o sticlă cu apa potabilă din circuitul public, sunt prea mici, atât de mici încât nici o sticlă de 0.5 litri nu ar încăpea sub robinet. Rămâi deci dependent de cineva care să-ți aducă zilnic bidoane cu apă, sau pus în situația ridicolă de a-ți umple sticla cu cana.

Consumabilele au rămas la rândul lor problemă, ca în orice spital de stat românesc care se respectă. În continuare ești nevoit să vii cu săpun, gel de duș, șervețele și hârtie igienică, eventual chiar și seringi în geantă atunci când te internezi. Fiindcă stocurile sunt mereu insuficiente și n-avem, dom’le, ce face!

Consințământul informat

În general, după ce copilul este consultat, ești informat succint asupra a ce tratament urmează să primească. Succint, adică nu primești un plan de tratament clar, gen: îi administrăm x, y, z, în “n” concentrație, la următoarele intervale, iar pe parcurs mai vedem cum evoluează și cum ajustăm. Ci ți se spune cam așa: “mămica, îi dăm ceva ca să respire mai bine”, „ceva ca să îi scadă febra”, „ceva ca să îi lege scaunul”. Și nu văd în asta o problemă, pentru părinții pentru care atât e suficient. Însă pentru cei ce vor mai mult, este o obligație legală să li se furnizeze toate informațiile pe care le cer, fără sprâncene ridicate, fără “nu știu ce profesie aveți, dar…”, fără „dar de ce, ca să căutați pe Google?”, sau “dar ce doamnă, nu aveți încredere în noi?”, ș.a.m.d.

Răspunsul e următorul: e irelvant e profesie avem. Putem fi de la vlădică la opincă, că tot avem dreptul de a fi informați în orice moment cu privire la tratamentul administrat copiilor noștri. Tot irelevant e și dacă avem încredere sau nu. Legat de asta, dacă tot veni vorba, e perfect în regulă și să aveți încredere, și să nu. Sunt oameni cât se poate de implicați și corecți printre cadrele medicale, însă în același timp nu e de nemaiauzit să se administreze medicamente greșite, sau medicamente corecte în dozaj greșit. Să căutați un prospect pe mult blamatul Google tot e în regulă. Puteți afla la un medicament un efect advers pe care nu îl acceptați, sau puteți observa că doza pe care urmează s-o primească copilul vostru este mult peste maximul admis în prospect. Ambele pățite de subsemnata.

Făcând referire la acordul pacientului informat, legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 660 spune așa:

(1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris.

(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.

(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

Lăsând la o parte un comentariu cu referire la restul secțiunilor, fiindcă e o poveste prea lungă,  vă spun doar că cel puțin riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor nici măcar nu intră în discuție vreodată.

O altă situație ridicolă cu care m-am confruntat a fost la administrarea tratamentelor injectabile de către asistente, pe care le întrebam mereu ce urmează să-i administreze fiului meu. Fără nici o intenție de a le contrazice sau de a pune sub semnul întrebării tratamentul. Întrebam cât se poate de politicos numele medicamentului și efectul, în cazul în care nu îl ștam deja. Însă fără excepție, toate au fost reticente în a spune, s-au arătat jignite de întrebare sau au reacționat defensiv. Toate m-au redirecționat către medic. Medicul care, după cum spuneam, nu precizează toate detaliile, sau schimbă medicația/dozajele/frecvența administrării din mers și nu se mai obosește sau nu mai reușește să te informeze pe tine în timp util. Și chiar dacă ar face-o, tot e o idee bună să confirmi ceea ce știi cu asistentele, la ora tratamentului, fiindcă nu e de nemaiauzit ca un asistent medical să greșească oricare din cele de mai sus.

Însă în spitalul Sfânta Maria, conform medicului șef de secție, în mod absurd, asistenții nu au voie nici măcar să îți menționeze ce medicament urmează să administreze, ce dozaj și ce efect are. De ce? Nu am primit nici o explicație, este un mister…

Și dacă tot e vorba despre consințământul informat, hai să aduc în discuție și documentul de internare. Este un scenariu cam așa: tu vii cu un copil aflat într-o stare acută de boală. Într-un mediu oricum agitat (că doar e vorba de UPU), toată lumea se întrece în a-i administra diverse substanțe, copilul plânge, se zbate, se agită, toți te roagă, pe rând, să le povestești ce s-a întâmplat, se decide internarea, după care vine cineva și îți bagă sub nas un document de mai multe pagini, unde ți se indică strict locurile unde semnezi. Nu ai nici o șansă să citești înainte. Semnezi în orb, fără ca să ai nici cea mai mică idee ce, în afară de faptul că este “pentru internare, doamna”. Pe website-ul spitalului nu am reușit să găsesc nicăieri un model al documentului de internare, ca cine vrea, să-l poată parcurge din timp, în ideea că dacă va avea vreodată nevoie de internare să știe ce semnează.

“Eu sunt doar medicul de gardă”

Într-o noapte, medicul de gardă a venit la vizita de seară și m-a întrebat cum e bebe. Părea totul bine.
Câteva ore mai târziu, bebeluș era deja de mai mult timp extrem de agitat. Am verificat pe rând tot ce era de verificat, ca să-mi dau seama care este cauza agitației lui. Concluzionez că e vorba de faptul că urina lui era în cantitate foarte scăzută și închisă la culoare. Iar grji și tot felul de gânduri deprimante în capul meu. Cine știe ce o mai fi și de data asta… Merg la camera asistentelor și le povestesc. Una dintre ele spune să merg înapoi în salon și ea va anunța medicul.

În vreo 15 minute vine medicul la mine, stă lângă alt pat, la vreo 2 metri distanță de mine și bebe, și începe să-mi explice că ea e singura pe tură, este foarte ocupată și nu are timp să se uite la el, nici să-mi explice ce și cum să verific, mai exact, legat de urină (că asta era grija mea), că e vina mea că nu i-am contorizat exact urina în ultima jumătate de zi. Că va trimite o asistentă să-mi explice. N-a venit nici o asistentă, apropo.

Că este doar medic de gardă, și să-mi aștept medicul curant.

Vă amintiți de cazul Alexandra? La fel, medicul din noaptea aceea era „doar” de gardă, iar Alexandra trebuia să-și aștepte medicul curant. A așteptat biata mamă până a murit. Dacă ocupata doamnă doctor și-ar fi folosit cele 10 minute în care a încercat să-mi țină mie morală, uitându-se la copil, avea toate șansele să remarce foarte rapid ceea ce următorii doi medici care l-au văzut au remarcat dintr-o privire: că era foarte deshidratat și avea nevoie maximă de săruri. Lucru cu atât mai de așteptat cu cât se putea corela cu diareea lui din ziua anterioară (ceea ce dânsa știa, era consemnat în fișa lui), precum și cu umiditatea extrem de scăzută din spital. Eu nu am făcut toate corelațiile acestea atunci fiindcă eram suprasolicitată și implicată emoțional, însă un medic detașat de situație, a cărui treabă asta este, ar fi trebuit să realizeze foarte rapid.

Pe bună dreptate, m-am revoltat foarte mult. În momentul în care a ieșit pe ușa salonului, am început să redactez plângerea pe care urma să o trimit conducerii spitalului și către Ministerul Sănătății. La următoarea intrare în salon probabil m-a văzut tastând cu înverșunare pe telefon, așa că ceva mai târziu m-am trezit iar cu dânsa lângă pat propunându-mi un analgezic și explicându-mi că nu vrea să am impresia că-mi neglijează copilul. La el tot nu s-a uitat, ce i-am spus eu tot nu a luat în considerare, iar analgezicul ar fi fost inutil. Bineintenționată sau nu, orice încercare ulterioară de a-și demonstra implicarea a fost de zero ajutor.

Baia bebelușului într-un spital de copii

Regulile legate de duș/baie stau așa:

• este obligatoriu dușul pacientului și al aparținătorului în fiecare zi (există afișe în acest sens în fiecare cameră de toaletă)
• pentru bebeluși, spitalul nu are cădițe, că nu ar fi igienic, cică (în schimb, 5-6 paturi la o singură toaletă este perfect tolerabil)
• nici de acasă, regula spune că nu ai voie să aduci cădiță/suport de baie

Deci mai rămâne să te dezbraci cumva și tu și bebelușul (care nu stă în picioare sau în șezut), tu să stai în genunchi pe gresia murdară de sub para de duș, și să-l speli stând pe genunchii tăi. Sunt șanse foarte mari să-ți alunece din brațe pe podea, de la umiditate sau când întinzi mâna după gel/pară de duș/robinet, dar aia e, e singura variantă. Când termini, dacă termini fără să-l scapi în cap pe jos, trebuie cumva să vă înveliți amândoi în prosoape și să mergi așa spre salonul complet lipsit de intimitate și cu 5 oameni străini foindu-se prin el fără avertizare în orice moment.

Asta da logică.

„Ce spuneți doamnă, că doar i-am găsit vena din prima?!”

În altă dimineață, am remarcat iar că bebe era deosebit de agitat. Ca de obicei, am verificat pe rând tot ce era de verificat ca să-mi dau seama ce îl deranjează, și am concluzionat că agitația este din cauza branulei care îi provoacă durere mai mare decât poate el suporta. Am mers la camera asistentelor și le-am comunicat acest lucru. Un medic și două asistente i-au apăsat, sucit și frecat mâna în fel și chip, provocându-i, bineînțeles, și mai multă durere. După care au concluzionat că nu e nimic în neregulă, sunt doar eu prea stresată, să mă mai calmez puțin. N-am mai avut drept de replică.

M-am întors cu el agitat, toată ziua l-am liniștit cu greu și la fiecare administrare a unui medicament injectabil plângea tot mai mult, până când seara a ajuns să tremure de durere! Imaginați-vă doar, un bebeluș tremurând de durere, iar asistenții medicali de lângă tine să-ți spună să te calmezi puțin, că ești prea stresată. Într-un final, și-au dat seama că trebuia schimbată branula. Asta la ora 23 noaptea, după ce eu petrecusem deja vreo două ore încercând să-l adorm, o dată fiind trezit la 22 de infirmierele care fix atunci au în program curățenia în băi, altă dată la ora 23 de asistentele care au venit să facă tratamentele injectabile, în cel mai indelicat mod posibil. Adică aprinzând brusc și fără avertizare luminile orbitoare de pe tavan (când una laterală ar fi fost mai mult decât suficientă) și vorbind în gura mare, cu o atitudine de mi-a-cumpărat-mama-spital. Asta într-o cameră în care două mame și doi bebeluși dormeau.

Schimbarea branulei s-a petrecut în camera asistentelor, unde un bebeluș supraobosit și într-o stare de suferință de mult timp, a fost așezat pe un fel de pat, singur, fără atingerea mamei, sub o lumină orbitoare la aprox. 15 cm deasupra ochilor lui. A stat așa vreme de ceea ce a părut o veșnicie și pentru mine și pentru el, cât asistentele și-au luat tot timpul ca să decidă unde să înțepe. Nu pot uita plânsul disperat și privirea terifiată pe care mi-a aruncat-o, cerându-mi ajutor. Am fost neputincioasă. Nu l-am putut lua în brațe atunci iar asta încă mă bântuie. Mult timp după, a fost atât de speriat încât mă împingea violent și îmi respingea orice atingere, mie, mamei lui.

A doua zi când i-am spus unei asistente, care m-a întrebat cum se simte, cât de marcat a rămas de schimbarea branulei din seara – pardon, noaptea anterioară, am primit replica halucinantă „Ce spuneți doamnă, că doar i-am găsit vena din prima?!”

Cu riscul de a mă repeta, spun iar: standardele în spitalele României sunt taaaare, taaare joase.

Electricienii

Într-o zi, a fost nevoie de niște „lucrări” pe partea electrică. Mai exact, de lipit în diverse locuri, pe lângă prize și la panoul electric, niște etichete minuscule. Au venit doi bărbați și au lipit un total de vreo 6-10 astfel de etichete. Dar nu oricum, ci în felul următor: veneau, se uitau bine prin cameră, plecau, reveneau cu o singură etichetă, o lipeau, se mai uitau o dată, mai plecau, mai veneau cu o etichetă, se mai uitau, mai plecau, mai veneau cu o etichetă. Repetat de cele 6-10 ori. Ați prins idea, da?

Ah, și doar unul lipea minunatele etichete, celălalt doar îl acompania și se uita la el 😊))

În tot timpul acesta, noi, cele două mame de doi bebeluși din salon, îi legănam de zor încercând să-i adormim în mijlocul întregului scenariu agitat. Îmi amintesc și-mi vine să mă enervez și să râd în același timp.

Vizitele în spital

Practica legată de vizitele în spital pare-se că nu reușește să atingă un echilibru, și pace. Se merge dintr-o extremă în altă extremă, ambele la fel de stupide. Până în 2020, puteau intra în vizită la un pacient în spital mai multe persoane, eventual fără o minimă atenție la propria stare de sănătate și cu lejeritate în afara orelor de vizită din teorie.

Apoi a venit pandemia și puteai să mori pe patul de spital, că tot nu reușea cineva să intre la tine. Eventual nici după ce mureai nu avea voie nimeni să te vadă.

După pandemie, a mai rămas din ea în spitale obligativitatea efectuării unui test rapid la internare. Dar să vezi logică: testul îl face doar pacientul, nu și părintele, iar vizitatorii nici atât. Trageți singuri concluziile. Probabil sunt prea multe teste rapide pe stoc și trebuiesc folosite cumva pentru a avea o justificare achiziția lor.

Ei și dacă tot a trecut pandemia, cel puțin în spitalul sfânta Maria, vizitatorii sunt iar admiși. Unii respectă regulile legate de vizitare precum și altele nemenționate dar de bun simț, alții nu. Și iaca așa ne trezim cu vânzători ambulanți intrând în saloanele cu copii bolnavi și organism vulnerabil, vizitatori ce stau în saloane până la peste ora 22 seara, sau mai mulți vizitatori pentru același pacient. Una din mamele cu care am împărțit salonul mi-a povestit cum stătuse înainte în salon cu trei țigănci, ce aveau o mulțime de vizitatori care stăteau până foarte târziu și se ascundeau în toaletă atunci când auzeau că urmează să intre vreo asistentă în salon.

Pe de altă parte, în maternitățile din Iași, în anul Domnului 2023, tații încă nu au voie să-și susțină la naștere sau măcar să-și viziteze iubitele și pruncii nou născuți.

Doamna-doctor-șef-de-secție

Într-o zi, stăteam liniștită în pat cu bebelușul dormindu-mi în brațe, când o femeie – vizibil de etnie rromă, bagă capul pe ușă:

“Colanți, chiloți, tricouri, vreți să vă arăt ceva?”

Bulversată și amuzată în același timp, mă concentrez și îi spun că nu, mulțumesc. Era o vânzătoare ambulantă care reușise cumva să intre nedetectată în spital și pe secție. Am întâlnit scenariul ăsta de multe ori în multe locuri, însă nu credeam că e posibil așa ceva și într-un spital. În seara aceea, ca o ironie asupra faptului că s-a întors roata de la vizite interzise în spital în orice circumstanțe, la vizite cu tot neamul și fel de fel de persoane neautorizate, am postat întâmplarea pe un grup de ieșeni de pe Facebook.

A doua zi, doamna-doctor-șef-de-secție a dat o tură prin saloane, dând tot felul de directive în stânga și-n dreapta. “Cu dumneavoastră trebuie să vorbesc ceva imediat”, îmi spune, trecând dintr-un salon în altul. În regulă, spun, zâmbind interior. Aveam deja o idee despre ce este vorba.

A urmat rugămintea de complezență de a mă adresa dânsei, în primul rând, orice doleanțe aș avea. Eu.. aveam deja o listă, pe care am început să o citesc politicos. Cu coada ochiului, văd câteva sprâncene ridicate a mirare și ironie – probabil atitudinea așteptată din partea mea era cea de mielușel umil și docil, rușinat de mustrarea dânsei.

Poftiți rezultatele prezentării plângerilor, adresate medicului șef de secție verbal și pe loc, la cererea expres a dânsei:

• Nu sunt băile aprovizionate cu hârtie igienică și săpun? – de la “nu cred, nu e adevărat”, la „nu avem stocuri, n-avem ce face”
• Umiditatea este extrem de scăzută? – “nu ține de noi”
• Nu există dozatoare de apă? – idem
• A intrat o vânzătoare ambulantă pe secție? – “noi am dat-o afară pe o ușă, a intrat mai târziu pe alta”. Cu alte cuvinte, o ridicare din umeri a “n-avem ce face”
• Nu există pară la un duș? – „am să merg să mă uit”. Cine mai trece prin baia salonului 605 din secția III de pediatrie, vă rog să mă anunțați dacă s-a rezolvat ceva.
• Asistenta x are un comportament complet lipsit de considerație față de pacienți și aparținători? – „am să vorbesc cu ele (asistentele)”. Ghiciți ce a urmat. În noaptea care a urmat, la ora 23, două mame deprivate de somn și doi bebeluși supraobosiți, abia adormiți după muuult efort, au fost treziți cu același sadism ca și înainte: ușa trântită, luminile intense din tavan aprinse brusc și fără avertizare, voci pe o tonalitate de stradă.

Nici nu-i de mirare că tot felul de situații neplăcute din spital nu se rezolvă. Deși, beneficiul este evident: cu cât mai bună experiența, cu atât mai rapidă este recuperarea, fiindcă știm cu toții, psihicul contribuie cu mult la starea fizică. Însă totul pornește de sus. În condițiile în care atitudinea medicului șef de secție la eventuale probleme sau nemulțumiri semnalate se învârte între „n-am ce face”, n-avem stocuri”, „nu ține de noi”, „am să vorbesc cu..”, dar noaptea următoare se repetă experiența într-un mod chiar mai brutal decât înainte, ce să aștepți de la subordonați? De sus se dă tonul. Dacă tonul denotă lipsă de interes și inițiativă în găsirea unor soluții, în partea mai de jos a piramizii nu vei găsi nimic diferit. Chiar dacă, în mod excepțional, cineva de mai jos ar încerca să schimbe ceva în bine, cel mai probabil va fi pus la zid și marginalizat de însuși sistemul din care face parte.

Deprivarea de somn

Cred că este binecunoscut tuturor faptul că deprivarea de somn a fost dintotdeauna și încă este folosită de regimurile autoritare ca metodă „curată” de tortură, adică una care nu lasă urme de leziuni corporale. Alături de multe alte metode de tortură albă, deprivarea de somn acționează în special asupra psihicului și poate determina tulburări psihosomatice dintre cele mai serioase.

Pe de altă parte, cred că putem cu toții fi de acord că odihna și somnul sunt elemente esențiale la rândul lor, în recuperarea de pe urma unei boli. Cu atât mai mult când este vorba de copii, cei mai delicați și mai sensibili dintre noi, față de care ar trebui să ne purtăm cu o delicatețe și atenție aparte.

Ei bine, la spitalul de copii din Iași conceptul de odihnă este inexistent. Pe tot parcursul internării, mame, tați, copii mai mari sau bebeluși deopotrivă, sunt aproape permanent deranjați, iar orice interval de somn perturbat în cel mai grosolan mod posibil. Am stat 5 nopți internată acolo. În toate nopțile, liniștea din partea personalului s-a rezumat la maxim, maxim 6 ore, în timpul nopții. 6 ore din 24! Bineînțeles, este o posibilitate foarte mare ca nici în acele 6 ore să nu poți dormi, de stres, de griji, că trebuie să alăptezi, că plânge și se agită ba copilul tău, ba vreunul din ceilați trei copii cazați în același salon.

În restul de 18 ore, ești într-o continuă stare de alertă. Copilul tău e bolnav, suferă, plânge mult și se agită. Chiar și de nu suferă vizibil, e copil – are nevoie să fie întreținut în permanență. În salon intră și ies la orice oră o mulțime de persoane: asistente, alte asistente, infirmiere, alte infirmiere, medicii curanți, diferiți de la pat la pat, lucrători de tot felul (brancardieri, electricieni, știu eu, instalatori), vizitatori zgomotoși, poți nimeri chiar și vizita unei vânzătoare ambulante. Iar dacă nimerești într-un salon cu vreo țigăncușă, să vezi mamă acolo țipete și manele de dimineața până noaptea târziu!

La ora tratamentului, nu se intră oricum, ci ușile sunt deschise zgomotos, luminile intense din tavan sunt aprinse brusc și fără nici o avertizare (când una laterală, mai puțin intensă, ar fi arhisuficientă) și se vorbește cu o tonalitate numai bună dacă te-ai afla în mijlocul unui bulevard aglomerat. Ah, iar tratamentul de seară este la ora 23.

În același ton, curățenia nu se face oricum, ci pare că există un fel de concurs nescris în care competiția constă în cine trântește găleata, mopul, mătura, ușa și mobila mai puternic. Sau cine vorbește mai tare din dreptul ușii cu altcineva aflat undeva pe hol. Iar una din orele dedicate curățeniei este ora 22. Deci dragi părinți, dacă aveți copii cu care vă internați în spitalul Sfânta Maria, faceți bine și schimbați-le programul de somn în așa fel încât să adoarmă de seară la ora 23.30, când se termină și curățenia și tratamentul de seară. Iar la ora 6 dimineața să se trezească, că aia e ora la care începe aceași poveste de la început.

Noțiunea de odihnă părea să fie necunoscută multora din personalul medical. Din ce am observat, era mai degrabă din neglijență și lipsă de atenție decât din rea voință.  Însă cu toată lipsa lor de rea intenție, pe tot parcursul internării mele m-am simțit turmentată, chinuită de lipsa acută de somn pe care am îndurat-o forțat. Am simțit-o exact ca pe o tortură, și amândurora (mie și fiului meu) ne-a luat o bună perioadă de timp să ne revenim de la tot stresul, agitația și nesomnul îndurate.

Momentan, spitalul românesc este loc de vindecare prin medicamente alopate și atât. Alopate din care, în caz că nu știați, face parte și antibioticul administrat în mod profilactic. Practică ce ar suna stupid în orice altă țară vest-europeană, dar care are sens la noi în țară, dacă te gândești că saloanele au câte 4 paturi ocupate de pacienți ce pot avea diverse infecții bacteriene, iar dacă stai internat acolo ai toate șansele să culegi și tu ceva. Și oricum, general vorbind, în lumea medicală din țara noastră, orice altceva în afară de alopatie este neglijat, ironizat, disprețuit, imposibil de implementat, sau chiar de-a dreptul vrăjitorie. Uhuuhuuu!

Externarea la cerere

După aproape 5 zile eram la capătul rezilienței mele fizice și psihice. De când intrasem în spital tot avusem stări de slăbiciune fizică și amețeală. Iar în ultima seară, cea în care se petrecuse schimbare branulei într-un mod atât de greu de integrat sufletește, fusesem pe punctul de a ceda nervos, așa că am decis să mă externez a doua zi la cerere. Nu a fost singura dată când m-am externat la cerere dintr-un spital. Și știu că exprimarea dintr-o fișă de externare la cerere este cam așa:

„confirm că am solicitat externarea copilului din spital din motive personale, contrar indicațiilor medicale. De asemenea, confirm că am fost informat de către personalul medical cu privire la consecințele posibile ca urmare a îmtreruperii tratamentului și afirm că îmi mențin dorința de a fi externat din spital”

Dar nu, spitalul Sfânta Maria este mai cu moț. Se spală pe mâini mai temeinic decât alte spitale, întrucât fișele lor se externare sună așa:

„Am decis externarea copilului din spital pe răspundere proprie. Mi s-a explicat de către medic și personalul medical și am înțeles că pacientul nu este vindecat și că există posibilitatea de complicații grave care pot conduce chiar la deces. Îmi asum conduita ulterioară și orice risc decurgând din această atitudine.”

Auziți, DECES! Asta este declarația lor standard, indiferent ce problemă ai sau în ce stadiu pleci. Cât am stat acolo am mai asistat la câteva externări la cerere și am văzut că verbal, ți se poate spune că „e aproape vindecat”, „îi mai dați 2 zile tratamentul X și ar trebui să se vindece complet”, „nu pare să fie nimic grav”, însă în scris, îți asumi tu, personal, orice, inclusiv decesul ulterior al copilului tău. Deces care, ipotetic vorbind, poate rezulta inclusiv din cauza vreunei bacterii culese din mediul intraspitalicesc, din cauza unei medicații incorecte, a unui dozaj incorrect, ș.a.m.d., că tot vina ta e.

Nu pot să nu-mi amintesc o celebră vorbă datând din vremea comunismului: „Dacă gândești, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri.” Cam așa și aici.

Puteți întreba de ce am semnat, de ce nu m-am certat pe loc cu toată lumea, de ce nu am sunat pe loc un avocat, de ce nu m-am impus să plec pe propria mea declarație, cea obișnuită. De ce nu le-am atenționat pe loc pe acele asistentele nesimțite care-mi trezeau copilul a „n” oară cu comportamentul lor de țață-n-piață. Vă spun. Pentru că eram cu un bebeluș în durere, obosit, agitat și suprasolicitat în brațe și în grijă. Pentru că la rândul meu eram extrem de stresată, deprivată de somn de multe zile, suprasolicitată. Prioritatea mea atunci era să mă liniștesc pe mine, pe bebe, să rezolv rapid și fără și mai multă agitație tot ce era de rezolvat, să plec naibii cât mai repede de acolo ca să ne recuperăm fizic și psihic în liniștea casei noastre.

Concluzii

De-a lungul timpului am auzit multe experiențe de groază din diverse spitale de stat românești. Comparându-le cu experiențele mele personale, pot spune că au avut loc multe schimbări spre mai bine. Legat de internarea cu fiul meu, îmi manifest tot respectul pentru personalul din UPU, care au acționat și s-au comportat admirabil, având în vedere condițiile stresante și dificile din punct de vedere psihologic în care lucrează. De asemenea, am remarcat la mulți dintre asistentele, infirmierele și medicii cu care am interacționat, bună intenție și reală preocupare față de pacienți. Am toată aprecierea față de medicul care a decis să-I administreze un medicament de urgență după aproape o zi de tratament fără nici un efect vizibil, singurul care a funcționat într-un moment critic pentru el și de disperare pentru mine. La fel și pentru medicul curant al fiului meu, care s-a ocupat de el ireproșabil, cu toată atenția și bunăvoința posibilă.

Știu că e dificil și pentru ei. Și susțin ca personalul medical din spitalele de urgență să aibă parte de consiliere psihologică gratuită, pentru a putea integra sufletește toată durerea și tot stresul pe care îl văd și trăiesc în timpul serviciului, în loc să ajungă la desensibilizare. De concediu periodic obligatoriu și un total de zile libere mai mare. Cred chiar că ar fi îndreptățiți inclusiv la pensionare anticipată.

Însă în același timp, dacă tot am pornit pe drumul cel bun, hai să continuăm să mergem pe el, în loc să ne oprim pe parcurs. Hai să nu ne poticnim în piedici de genul “spun mersi, că uite ce bine e acum comparativ cu insalubritatea, abuzurile izbitoare și tratamentele ineficace sau chiar greșite de pe vremuri”.

Hai să facem în așa fel încât să existe preocupare față de odihna copiilor internați, față de starea lor emoțională în momentele în care se desfășoară orice manevră sau tratament asupra lor. Să existe transparență completă cu părinții lor vis-a-vis de tratamentele care le sunt administrate, iar acestea să fie explicate corect și complet. Să se organizeze regulat și obligatoriu sesiuni de instruire pentru o comunicare cu profesionalism, corectă și empatică față de pacienții și reprezentanții legali, ce se află în situații dificile atât dpdv. fizic, cât și emoțional. Că degeaba investim în ziduri, dacă sufletele ne sunt plictisite, blazate, uzate. Pentru problemele semnalate să fie căutate și implementate soluții, în loc să se ridice din umeri. Să fie luate cu adevărat în considerare observațiile mamei cu privire la starea copilului, fiindcă nimeni, niciodată nu îi va cunoaște și simți pe copii mai bine decât ele. Și astfel, poate vom ajunge într-o zi să spunem pe drept că îngrijirile intraspitalicești sunt la cele mai înalte standarde. Fiindcă acum, încă mai avem mult de lucrat până a se ajunge acolo.